Scythe
Scythe
Anul apariției: 2016
Nr. jucători: 1-5
Durata unui joc: 115 minute
Designer: Jamey Stegmaier
Artist: Jakub Rozalski
Distribuitor: Stonemaier Games
Dependență de limbă: Este necesară traducerea jocului.
Cum ar fi arătat Armata Sovietică dacă avea roboți uriași? Ce-ar fi făcut Nikola Tesla dacă nu emigra în Statele Unite? Cine ar fi câștigat dacă se băteau dacii cu samuraii? Întrebări contrafactuale. Însă, una dintre ele te duce în lumea nebuloasă a unei televiziuni de sufragerie, pe când celelalte două te transpotă în universul retro-futurist al lui Jakub Rozalski. Pictorul polonez și-a imaginat o istorie alternativă în care Tesla s-a concentrat pe robotică și a creat Fabrica, un oraș-stat misterios, undeva în Europa de Est. Țările vecine s-au înarmat cu invențiile sale, iar războiul a fost inevitabil. După încheierea conflictului, celebrul inventator a închis porțile Fabricii și s-a retras, dezamăgit, în solitudine. În Scythe joci rolul uneia dintre națiunile ce concurează pentru controlul regiunii, fiecare cu denumirea sa mai mult sau mai puțin alternativă: Republica Polania, Regatele Nordice, Uniunea Rusvietică, Hanatul Crimeii și Imperiul Saxoniei.
Proiectul a fost un succes răsunător pe Kickstarter, strângând 1,8 milioane de dolari în mai puțin de o lună, iar calitatea producției reflectă din plin acest fapt. Jocul arată superb, de la piese, la tabla de joc, la cărți, iar ediția de colecție conține bani metalici, resurse modelate grozav și un mini-album de artă cu lucrările lui Rozalski. Artistul apelează la o stilistică de tip realist cu elemente de steam/dieselpunk pentru a crea imagini frapante și paradoxale: o femeie cu năframă încercând să alunge roboții de pe câmpul pe care pasc vitele, husari înaripați cu bazooka pe desagă, o ceată de lucrători mustăcioși cu mânecile suflecate, la tăiat de lemne, vegheaţi de o mașinărie ameninţătoare. Designerul Jamey Stegmaier speculează din plin imaginile pentru a te atrage în atmosfera jocului, iar regulile, chit că nu sunt chiar ușoare, sunt cumva intuitive.
Scopul jocului e să strângi cât mai mulți bani. Vei face asta obținând stele pentru diverse obiective completate, controlând teritorii și acumulând resurse. În esență, Scythe e un joc de strategie ce face parte din categoria 4X light. Cei patru X sunt explore, expand, exploit și exterminate. Am să trec prin fiecare aspect pentru a vedea cum decurge propriu-zis un astfel de joc și cum a fost implementată aici tema sa originală.
Mai întâi, explorarea hărții. Spre deosebire de jocuri 4X mai ample, cum ar fi intimidantul Twilight Imperium, la Scythe harta nu e modulară, ci fixă și prezintă o regiune inospitalieră din Europa de Est cu sate, munți, ape, câmpuri și păduri presărate cu easter eggs (Thor, Nessie sau Moș Crăciun). În centru se află misterioasa Fabrică, iar bazele națiunilor sunt situate pe exterior. Tabla de joc e solidă, bine realizată și tipărită pe ambele părți, permițând extinderea ei pentru o partidă în mai mult de 4 jucători sau când vrei să te lăfăi pe o masă gigantică. De explorarea propriu-zisă se ocupă eroii curajoși ai fiecărei națiuni, însoțiți de animalele lor fioroase, de la acvilă, la lupi și până la ursul Wojtek, amintind de cel din Armata Poloneză. Ca o paranteză, e mișto faptul că majoritatea personajelor sunt femei. Echilibrul de gen a început să se schimbe încet la jocurile video de strategie încă de prin anii ’90 (mă gândesc aici la Alpha Centauri), iar la jocurile de societate trendul e tot mai vizibil. Miniaturile sunt grozave, iar cărțile ce marchează diversele aventuri prin care trec personajele sunt ilustrate magnific de Rozalski. Decizia lui Stegmeier de a omite textul excesiv de pe cărți și de a lăsa imaginile să vorbească e foarte bună.
Apoi, expansiunea. Pe lângă eroi și eroine, națiunile mai dispun de roboți uriași, denumiți mechs – modelați diferit și cu abilități specifice – și de o ceată de lucrători, destul de productivi, dar lenți ca naiba. Evocând poate lipsa de infrastructură feroviară a Europei de Est în perioada interbelică (eu încă mai aștept legătura aia Tîrgu Mureș – Sighișoara), unitățile se deplasează greu, câte un hexagon o dată. Dacă mai pui la socoteală și faptul că jucătorii sunt izolați inițial pe câte o peninsulă, începutul jocului poate fi un pic frustrant, cel puțin până accesezi tunelurile, modernizarea roboților sau tehnica amfibie. Bine, asta înseamnă că ai mai mult timp să te dezvolți economic.
Ceea ce ne duce la exploatarea resurselor. Pe măsură ce personajele și mașinăriile capturează teritorii noi pe hartă, forța de muncă se pune pe strâns resurse cu care jucătorii își dezvoltă economia pe tablele de producție. Acestea din urmă sunt excelente, dinr-un carton gros, cu adâncituri pentru piese (nu ca la Terraforming Mars…) și un sistem novator de upgrades. Fiece upgrade are un efect dublu: îmbunătățește o acțiune de bază și reduce costul unei acțiuni avansate prin simpla mutare a unor cuburi. Toți jucătorii beneficiază de aceleași acțiuni însă acestea sunt aranjate diferit, ceea ce duce la o rejucabilitate sporită. Ți-a picat Saxonia, hiper-agresivă, dar ai o economie agrară? Nasol. Te adaptezi.
Și, că tot vorbim de agresivitate, exterminarea! Ei bine, aici ajungem la cel mai mare minus al jocului: interacțiunea între adversari. Lăsând la o parte faptul că schimburile comerciale înseamnă să dai un ban pe 2 resurse (și alea primite de la bancă), luptele în sine sunt cam fâsâite. Oponenții alocă, în secret, putere militară pe un disc, apoi o suplimentează cu cărți de bătălie și compară rezultatul. Tot ce s-a alocat se pierde, iar câștigătorul cucerește teritoriul și resursele aferente. Dar învinsul? Departe de a fi anihilat, se retrage la bază cu roata dințată între picioare. În Scythe unitățile nu se distrug niciodată, doar se trimit acasă, iar câștigurile sunt eclipsate frecvent de costurile războiului. De multe ori armatele se vor privi în ochi fără să acționeze și jocul pare gândit intenționat așa. La fel ca în picturile lui Rozalski, amenințarea plutește deseori în aer, fără să se materializeze.
Scythe merge cel mai bine între 3 și 5 jucători, dar în 2, din motivele expuse mai sus, jocul devine foarte plictisitor. Harta fiind în mare parte liberă, de cele mai multe ori ajungi lejer la resursele dorite și tot ce rămâne de făcut e să te dezvolți. Varianta solo se numește Automa, are un designer propriu și e surprinzător de antrenantă. Modul acesta de joc a apărut mai întâi la extensia unui alt titlu de la Stonemaier Games, Viticulture, și presupune în cazul de față un set de cărți speciale pentru adversarul automat, cu mici algoritmi ce dictează mutarea, lupta și acumularea de puncte. Ai grijă, pe nivelele mai mari de dificultate nu e de glumit cu Automa!
În încheiere, aș spune că Scythe e un joc de strategie unic, cu un stil vizual neașteptat și un grad de rejucabilitate mare. Jocul se bazează mai mult pe economie şi are un soi de tensiune latentă. E mai mult despre amenințarea conflictului decât despre războiul propriu-zis. Dacă vrei gi, gi gi gi! bum, bum! țiuuu!, probabil nu e pentru tine. Prețul jocului nu e tocmai accesibil, dar calitatea componentelor, chiar și în versiunea standard, e la un nivel foarte ridicat. Regulile se pot învăța în puțin peste 30 de minute (hei, e puțin pentru genul ăsta de joc!), iar după câteva partide durata arbitrară de pe cutie pare mai aproape de realitate. Ar mai fi o chestie. Chiar dacă ești un veteran al jocurilor de strategie, cât timp ești un nou-venit în lumea Scythe nu prea ai șanse cu cunoscătorii. Așa cum a aflat și Van Damme, nu vii de nu știu unde prin Europa de Est și te dai mare, că ți-o iei.
Plusuri: Grafică incredibilă, calitate ridicată a componentelor, rejucabilitate mare.
Minusuri: Interacțiune redusă între jucători.
